A venit şi momentul ăsta: Ion Iliescu a murit la 95 de ani. De acum istoria îl va judeca, nu noi oamenii, buni sau răi, creștini sau mai puțin creştini, știutori sau habarnişti. Sau da, fiecare după capul lui.
Dar noi, ăștia apăruți pe lume după ’89, cum observăm că se întâmplă într-un delir public general, ar trebui să avem decența, ba chiar responsabilitatea, să nu ne băgăm pe subiectul judecării sau nu a lui Iliescu. Nu e treaba noastră, pe bune, să aruncăm vrute și nevrute, auzite sau imaginate, despre urmașul lui Ceaușescu la conducerea României. Să-i lăsăm pe părinții sau bunicii noștri, pe cei care au trăit vremurile cu Ceaușescu și apoi Iliescu. Ei da, s-o facă.
Treaba noastră însă e alta! Să ne uităm de jur-împrejur şi să le aducem aminte impostorilor din Braşov, transformați în mari revoluționari, beneficiari lună de lună de bani (indemnizații) şi beneficii materiale (spații comerciale, case, terenuri), să meargă și să aprindă o lumânare în memoria binefăcătorului lor. Impostori care la revoluția din 1989 erau milițieni, securişti, privilegiați ai regimului comunist, bişnițari sau lepădături ai societății.
Pentru că printre odraslele acestor indivizi josnici am crescut noi, ceilalți, cei normali și mulți, cu neajunsurile, necazurile, nemulțumirile și frustrările noastre. Copiii lor n-au nicio vină, însă ei, acești şobolani sociali, da! Marş la aprins lumânări!
Dumnezeu să-l ierte pe Ion Iliescu!
